Thursday, September 23, 2004

Din nou despre cazuri Gettier

Cum internetul acesta este plin de surprize,am dat, cautind cu totul altceva de un articol al Academicianului Mihai Drăgănescu, Preşedintele Secţiei de Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei a Academiei Române, intitulat : Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii societăţii cunoaşterii., in care se vorbeste in parte despre ce altceva decit cazurile Gettier despre care am postat mesaje aici si aici.

Dar iata mai jos sectiunea care are legatura cu discutia noastra:

3. Cunoaşterea

3.1. Teoria filosofică clasică a cunoaşterii

Pentru a defini cunoaşterea nu mai este suficientă recurgerea la teoria clasică a cunoaşterii pentru care, începând cu Platon şi continuând cu Aristotel, Thomas Aquinas,
John Locke, George Berkley, David Hume, Immanuel Kant ş.a., cunoaşterea este o facultate mentală a omului. Platon (de exemplu, în Republica) a introdus concepţia mentală a cunoaşterii. Continuatorii moderni şi contemporani ai acestei idei consideră cunoaşterea ca o stare mentală. De aceea cunoaşterea este privită de aceştia ca o formă a
conştiinţei, chiar cea mai înaltă formă de conştienţă pe care omul o poate avea: dacă S ştie p (corect se spune S ştie că p), S trebuie să fie conştient de ceea ce ştie. În mod
echivalent: dacă S ştie că p, atunci S ştie că ştie că p.

Epistemologia este definită şi astăzi drept o ramură majoră a filosofiei care se ocupă de natura, originea, scopul şi limitele cunoaşterii umane [3.1]. Astăzi se studiază problema
cunoaşterii la animale, dar cel mai important aspect nou al cunoaşterii îl reprezintă cunoaşterea ‘artificială’ a sistemelor expert, a agenţilor inteligenţi, adică a sistemelor de inteligenţă artificială. Asemenea elemente nu au fost încă integrate într-o teorie nouă şi adecvată a cunoaşterii.

Punctul de pornire al teoriei clasice a cunoaşterii este datorat lui Platon (427- 347 În.Hr.) şi este expus în lucrările sale Theaetetus şi Republica. Pentru Platon cunoaşterea implică credinţa că ceva este adevărat (true belief). Dar acest lucru nu este suficient. Spre exemplu, cineva poate ‘cunoaşte’ că descoperitorii insulinei sunt Frederick Banting şi Charles Best care au luat premiul Nobel, dar această credinţă nu ţine seama de faptul că se ştie tot mai evident că Nicolae Paulescu este adevăratul descoperitor al insulinei. Acel cineva are un 'true belief' (credinţă despre adevăr) care nu se confirmă a fi cunoaştere despre descoperitorul insulinei. De aceea, după cum remarca chiar Platon la vremea lui, true belief (credinţa sau încrederea despre adevăr) este necesară dar nu suficientă. Este necesară şi o justificare. Altcineva, pentru care Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei, are justificarea faptelor ştiinţifice dovedite. Pentru Platon în Theaetetus
cunoaşterea este credinţă justificată despre adevăr
(justified true belief- JTB).
Problema rămasă în suspensie, în mare măsură până astăzi, este ce se înţelege prin justificare sau despre ce justificare este nevoie.

Existenţa mai multor tipuri de cunoaştere apare cu mare claritate la Thomas Aquinas (1225-1274), de fapt el urmând ideile lui Aristotel din lucrarea Despre suflet care a fost tradusă la începutul sec. XIII. Pentru Thomas Aquinas există o cunoaştere prin sensuri, de exemplu a unui pom pe care îl vezi, dar aceasta este, după Aquinas, o cunoaştere
inferioară deoarece se referă la lucruri individuale. Pentru el, cunoaşterea trebuie să implice intelectul şi să fie de fapt cunoaştere ştiinţifică cu caracter cât mai general,
universal. Pentru Aquinas, cunoaşterea lui Dumnezeu este cunoaşterea cea mai înaltă pe are oamenii o pot poseda.

Fără îndoială, inteligenţa artificială infirmă punctul de vedere extrem de mai înainte, deoarece inteligenţa artificială actuală nu ştie că ştie, ea poate numai găsi ceea ce ştie şi poate utiliza ceea ce ştie. Mai poate să şi descopere unele lucruri (knowledge discovery).
Aceasta nu micşorează cu nimic importanţa lui ‘a şti că ştii’ pentru mintea umană [3.3].

3.2 Teoria filosofică contemporană a cunoaşterii.

Teoria contemporană a cunoaşterii [3.2], care dezvoltă teoria clasică a cunoaşterii, face o distincţie între ‘cunoaşterea propoziţională’ şi cunoaşterea unui loc sau unei persoane sau
cunoaşterea de a şti să faci un lucru. A nu ţine seama de cunoaşterea de a şti să faci un lucru este iarăşi o mare slăbiciune a teoriei cunoaşterii contemporane, deşi Martin
Heidegger (1889-1976) a subliniat în lucrările sale filosofice, de ex. Being and Time(1927), în care renunţând la reducţiile transcendentale ale lui Husserl constată că oamenii
sunt legaţi de lume în mod inerent. Lumea nu trebuie să fie derivată teoretic deorece este presupusă prin însăşi experienţa omului. În lume omul trăieşte într-un mediu social şi cultural pentru care cunoaşterea este în primul rând practică şi comună, nu teoretică. De aceea Heidegger consideră cunoaşterea teoretică a unui filosof ca fiind derivată şi o cunoaştere specializată. Filosoful Heidegger consideră ca o mare greşeală a epistemologiei clasice faptul de a considera cunoaşterea filosofică drept o paradigmă
pentru toate formele de cunoaştere, pentru întreaga cunoaştere.

Poate de aceea teoria contemporană a cunoaşterii care dezvoltă teoria clasică precizează că se referă la cunoaşterea propoziţională. Punctul de plecare îl constituie teoria lui Platon despre credinţa justificată despre adevăr (JTB - Justified True Belief). Conceptul pe care teoria contemporană a cunoaşterii îl analizează este exprimat [3.2] în schema: S ştie că p.

În această expresie S reprezintă subiectul cunoscător, iar p propoziţia care este cunoscută.

Filosoful american Edmund L. Gettier a demonstrat într-un articol, "Is Justified True Belief Knowledge?" din 1963 că cei trei factori ai cunoaşterii (adevăr, credinţă, justificare) asumaţi de teoria JTB nu sunt suficienţi [3.4].

Astfel, S ştie că p numai şi numai dacă sunt îndeplinite nu trei, ci mai multe condiţii:
(i) p este adevărat;
(ii) S crede că p;
(iii) S este justificat să creadă că p.
(iv) O altă condiţie suplimentară este necesară

Condiţia (1) este acceptată fără dispute considerându-se că ceea ce este fals nu poate fi cunoaştere (ne întrebăm dacă nu putem cunoaşte şi falsuri ca fiind falsuri?).

Analize ulterioare consideră că ceea ce transformă o credinţă în adevăr (true belief) în cunoaştere este siguranţa (reliability) pe care o prezintă procesul cognitiv care
produce credinţa (încrederea):

'Consider how we acquire knowledge of our physical environment: we do so through sense experience. Sense experiential processes are, at least under normal
conditions, highly reliable. There is nothing accidental about the truth of the beliefs these processes produce. Thus beliefs produced by sense experience, if true, should qualify as instances of knowledge. An analogous point could be made
for other reliable cognitive processes, such as introspection, memory, and rational intuition. We might, therefore, say that what turns true belief into knowledge is
the reliability of our cognitive processes.'[3.2]



Astfel, S este justificat în a crede că p (este adevărat) dacă, şi numai dacă, S crede că p a fost produs de un proces de cunoaştere pe care te poţi baza (reliable).

În lucrările sale Fred Dretske (anii 1980) arată că procesele cognitive sigure (de bizuit, reliable) manipulează şi aduc informaţie, iar acest lucru este valabil nu numai la oameni ci şi la animele [3.5]. La Dretske intră în câmpul probloemelor cunoaşterii, procesele de cunoaştere ale animalelor precum şi noţiunea de informaţie.

Un alt filosof important al filosofiei contemporane a cunoaşterii este Roderick Chisholm care în a treia ediţie(1989) a volumului său The Theory of Knowledge [3.6] se reîntoarce la stările mentale: dacă o persoană S este în interiorul ei justificată în a crede un anumit
lucru, atunci acest lucru este ceva pe care îl poate şti numai reflectând asupra stării sale mentale. Această teorie este numită internalistă, deoarece consideră justificarea internă drept o condiţie necesară a cunoaşterii. Originea unei credinţe (belief) într-un proces cognitiv sigur (de bizuit), conform acestei teorii, nu este suficientă pentru ca acea credinţă (belief) să fie un fragment (element) de cunoaştere.

Opusul teoriei internaliste este teoria externalistă [3.2], pentru care justificarea internă nu este o condiţie necesară pentru cunoaştere. Pentru teoria externalistă, originea unei credinţe (belief) într-un proces cognitiv bizuibil (reliable) este suficientă pentru a fi un fragment (element) de cunoaştere.

Teoria externalistă aduce un lucru important, care o racordează la o viziune mai generală a cunoaşterii, capabilă să cuprindă şi cunoaşterea sistemelor de inteligenţă artificială şi anume că există cazuri de cunoaştere fără o justificare internă.

Teoria internalistă a cunoaşterii şi teoria externalistă a cunoaşterii par iremediabil opuse.
Pe de o parte, teoria internalistă nu poate fi aplicată sistemelor de inteligenţă artificială,
pe de altă parte, la animale, care au cunoaştere, acest lucru fiind recunoscut astăzi, este greu de spus câtă ‘internalizare’, în sensul descris mai înainte, este posibilă. Chiar dacă unele animale ar putea avea un anumit grad de internalizare, singurul lucru sigur este că
ea se produce la om.

Teoria externalistă a cunoaşterii (TEC) şi teoria internalistă a cunoaşterii (TIC), ambele susţin că pentru cunoaştere este nevoie de credinţă în adevăr (true belief). Dar dacă se cere ceva în plus pentru ca această credinţă să devină cunoaştere, TIC cere o justificare internă, pe care TEC nu o cere. TEC cuprinde cunoaşterea animalelor care oricum nu internalizează în viziunea acestei teorii şi nu cuprinde intuiţia în procesul de cunoaştere care este un proces intern. TIC cuprinde intuiţia, dar tinde să excludă animalele ca obiecte care au cunoaştere.

Şi totuşi, cele două teorii, au atingeri, deoarece TIC nu poate renunţa la justificarea externalistă[3.2]. Într-adevăr, dacă sistemele de inteligenţă artificială au cunoaştere, şi au, atunci cunoaşterea lor este externalistă, fără a fi şi internalistă. Cred că recentele teorii integrative ale ştiinţei [3.7], [3.8], [3.9] care privesc realitatea mentală ca fiind structural-fenomenologică, pot racorda cele două teorii. Teoria externalistă se bazează numai pe structural şi de aceea ea se aplică sistemelor de inteligenţă artifcială, dar şi sistemelor vii care nu internalizează, dintr-un motiv sau altul, în timp ce teoria internalistă este într-adevăr structural-fenomenologică, partea structurală fiind susceptibilă la componenta externalistă a cunoaşterii.

După cum s-a observat [3.2], ambele teorii afirmă că în cunoaştere este nevoie de credinţa adevărului (true belief). Dar mai este nevoie de încă ceva pentru ca aceasta să
devină cunoaştere. Pentru TIC este nevoie de justificare internă care presupune activitate mentală, pentru TEC nu este nevoie. Şi totuşi TIC nu poate renunţa şi la justificarea externalistă pentru cunoaştere [3.2].

Acest lucru se poate explica în lumina filosofiei ştiinţei integrative, respectiv prin considerarea structural-fenomenologică a realităţii. TEC corespunde realităţilor
structurale (cum este inteligenţa artificială), dar obiectele vii sunt structural-fenomenologice, componenta lor structurală fiind susceptibilă la cunoaştere externalistă,
iar internalizarea se face prin componenta fenomenologică care aduce sens (fenomenologic) fragmentelor (elementelor) de cunoaştere, mai aduce intuiţie şi creativitate. De aceea internalizarea nu poate fi ruptă de externalizare, de altfel nici nu poate exista o teorie pur internalistă, ci numai externalist-internalistă. Teoria externalistă este posibilă pentru ‘subiecţii’ care nu internalizează, dar pentru subiecţii care internali-zează, se poate aplica numai o teorie internalist-externalistă. De altfel, despre aceste teorii se şi afirmă [3.2]:

'Internalists would say that it merely seems to us that animals know when in fact they do not.Who is right about the nature of knowledge: internalists or externalist? It might be a mistake to expect that there is a decisive argument that
settles the dispute one way or the other. Most likely, one reason why the nature of knowledge is a subject matter of philosophy is that in the end its nature remains enigmatic. Nevertheless, the common ground shared by IK and EK (internalist knowledge and externalist knowledge) should not be overlooked. Both require true belief and external justification. What is contentious is merely the further
question of whether knowledge requires internal justification as well.'


Cum să ţinem cont de inteligenţa artificială? Inteligenţa artifcială de astăzi este nementală şi totuşi ‘cunoaşte’ şi operează cu această cunoaştere. Recunoaştem că ceea ce ştie
inteligenţa artificială este cunoaştere?

Fără îndoială, inteligenţa artificială infirmă punctul de vedere strict mentalist al cunoaşterii, deoarece inteligenţa artificială actuală nu ştie că ştie, ea poate numai găsi
ceea ce ştie şi poate utiliza ceea ce ştie. Aceasta nu micşorează cu nimic importanţa lui ‘a şti că ştii’ pentru mintea umană care aşează oricum cunoaşterea umană pe un plan
superior.

Mulţi filosofi în secolul XX, de exemplu Ludwig Wittgenstein (1969), nu consideră cunoaşterea a fi o stare mentală (am spune mai curând, a fi numai o stare mentală). Aceşti filosofi subliniază faptul că o persoană poate şti că p fără a şti că el ştie. De aceea, cunoaşterea nu poate fi numai o stare a conştiiinţei:
‘one can ascribe knowledge to someone when certain complex conditions are satisfied, among them certain behavioral conditions’[3.1].
Mai mult, inteligenţa poate fi implicată fără conştiinţa de sine.

Filosofia secolului XXI cu siguranţă va ţine cont de importanţa pe care o capătă toate formele de cunoaştere în Societatea cunoaşterii. În afară de cunoaşterea propoziţională şi, în general, cunoaşterea ştiinţifică, în limbajul de fiecare zi întâlnim forme de cunoaştere
care răspund la întrebări precum: îl cunoşti, cunoşti că, cunoşti cum (know-how), cunoşti unde, cunoşti de ce, cunoşti dacă. Filosoful Gilbert Ryle (1900-1976) a acordat atenţie
acestor forme considerând, spre exemplu, cum ‘
cunoşti că’
şi ‘
cunoşti cum’
joacă un rol fundamental în teoria cunoaşterii. A
‘cunoaşte cum’
, remarcă Ryle, se referă la îndemânarea pe care o poate avea o persoană, fără ca aceasta să poată transmite alteia propoziţional această cunoaştere. În acest mod, cunoaşterea nepropoziţională este
recunoscută, în mod îndreptăţit, drept formă de cunoaştere! În schimb, a ‘
cunoaşte că’

(know that) înseamnă a poseda anumite fragmente (pieces) de informaţie care pot fi transmise propoziţional şi altora.

Dicţionarele, de altfel, definesc cunoaşterea ţinând seama în primul rând de înţelesurile acesteia în limbajul comun [3.10].

În fine, se pune şi problema: cunoaşterea este întotdeauna adevăr? Pentru cunoaşterea-adevăr s-a avansat şi o teorie a justificării deontologice [3.2]: S este justificat să creadă că p,dacă şi numai dacă crezând că p, S nu violează datoria lui epistemică. Datoria epistemică este aceea de a urmări adevărul şi de a face ceea ce trebuie să facă în căutarea adevărului.

Este cam socratică această justificare deontologică, în sensul că omul ştie de la sine ce trebuie să facă pentru a proceda corect, dar cu toate rezervele care s-ar putea manifesta o asemenea abordare nu este lipsită de interes.

0 Comments:

Post a Comment

<< Home